Pearl Harbour....

Imi aduc aminte in una din verile mele acasa nu stiu ce faceam prin curte si ma striga mama.Bineintels caci caldura de afara si lenea ce ma cuprinsese ma facea sa ma indrept spre ea cu viteza melcului la deal.Cand ma vede incepe a striga:Misca-te mai repede ca parca vii de la Honolulu!Eu radeam si ma gandeam unde naiba o fi Honolulu asta?Soarta a facut ca peste ani de zile sa imi cumpar un bilet de avion iar destinatia finala sa fie Honolulu,Hawaii.Din Los Angeles sunt doar patru ore deasupra Pacificului pana sa ajungi pe insula Oahu unde se gaseste acest oras,de aici tu decizi daca vrei sa mergi mai departe si sa explorezi tot arhipelagul format din Big Island,Kuai sau Maui.O data ajuns auzi din toate partile Aloha! salutul localnicilor de bun venit.Un oras curat si organizat ca mai toate in USA unde convietuiesc in jurul a un milion de oameni,pe cei originari locului ii recunosti repede dupa aspectul polinezian.Daca ai venit pentru distractie te cazezi la unul din hotelurile de langa Wakiki Beach,unde cluburile de noapte sunt peste tot,Alamoana Shopping Center(al doilea din lume)nu e departe si poti gasi tot ce vrei tu,restaurantele cu bucatarie europeana,asiatica sau ce iti doresti tu sunt peste tot.Daca vrei sa explorezi insula mergi la Hunuama Bay sa te plimbi pe corali sau sa faci snorkeling sa vezi pesti cum inoata printre picioare,cei de la Aquarium te distreaza cu programele lor in care focile iti danseaza sau poti mergi pe o plaja pustie sa faci surf ori pur si simplu sa te deconectezi de lume.Daca tot ai ajuns aici,nu poti evita sa mergi la Pearl Harbour.Ghidul care te va lua de la hotel sigur va opri in fata liceului si a casei unde a stat Barack Obama,doar e omul numarul unu in lume si a plecat de aici.O data ajuns la Pearl Harbour mi-a venit in minte filmul cu acelasi lume.Totul se schimba dintr-o data.Intri in atmosfera aceea apasatoare in care simti ca vrei sa aduci un omagiu celor care si-au pierdut viata aici.Iti imaginezi cum arata USS ARIZONA in film si cum arata acum,doar o bucata de metal,citesti numele celor care si-ai pierdut viata aici si te intrebi daca asta si-au dorit cu adevarat.Apoi te urci pe USS MISSOURI si te intrebi cum omul a putut construi asa ceva.Te afli pe locul unde japonezii si americanii au semnat pe 2 Septembrie 1945 actul de incheire al celui de-al doilea razboi mondial si iti vine in minte:aici s-a scris istorie.Povestea ghidului te face sa iti doresti sa fi fost unul din soldatii ce asigura paza cand actul s-a semnat.Se spune ca dupa terminarea formalitatilor cand oficialii japonezi au plecat generalul MacArthur ar fi pus mana pe pistol si zis:Acestii mititei au intors lumea pe dos.A fost calmat repede de ceilalti reprezentati ai Puterilor Unite.Cu toate ca vizitezi un muzeu nu prea poti uita repede ce ai vazut si ai sa te intrebi ce se intampla daca americanii nu erau treziti pe 7 Decembrie 1941..........

Candva frati...

Acum cateva zile am descoperit un documentar realizat de cei de la ESPN despre povestea tragica a doi baschetbalisti:un croat si un sarb.O poveste cutremuratoare intre doi oameni care au fost precum fratii,au jucat in aceasi echipa,au impartit aceasi camera,au fost campioni mondiali si europeni,vicecampioni olimpici,primii europeni selectati in NBA dar pe care razboiul i-a separat. Nu si-au mai vorbit iar moartea unuia dintre ei a facut sa nu se mai impace niciodata.Povestea lor incepe undeva nu departe de Romania,peste Dunare in fosta Iugoslavie pe la sfarsitul anilor '80.Vlade Divac un tanar dintr-un mic orasel din Serbia reuseste datorita talentului sau sa fie selectionat in nationala Iugoslavie pe cand avea 18 ani.Aici il intalneste pe Drazen Petrovic minunea din Sibenik sau Mozart al baschetului cum il numeau unii impreuna cu care reuseste sa duca nationala de baschet a Iugsolaviei pe cele mai inalte trepte ale gloriei.La inceputul anilor '90 vin impreuna peste ocean sa joace in NBA si sunt suport unul pentru celalat.Razboiul care incepuse in Iugoslavia ii desparte,iar de la clipele petrecute impreuna ajung sa se ignore pe teren.Un razboi care a distrus prietenii,sportivii care au parasit podiumul la auzul imnului unei tarii pentru care au jucat,un om ce nu si-a mai reintalnit fratele niciodata.......

http://www.youtube.com/watch?v=3hOst_NExGI

Vara revederilor...

A mai trecut o vara....si tot nu am ajuns la Greci.Stiu ca asa v-am zis la toti ca vara asta am sa vin acasa,dar nu a fost sa fie.Inca nu e momentul sa ma intorc desi dorul de casa ma cuprinde mereu.Daca eu nu am reusit sa ajung,am incercat sa aduc Greciul la mine,si cred ca am reusit un pic.Dupa vreo doi ani si jumate pe un aeroport din Wyoming mi-am revazut cel mai vechi prieten.Cand l-am vazut coborand din avion mi-au venit in minte toate momentele copilariei noastre:ziua cand faceam drift-uri cu o motobicicleta la monument,ziua and am trecut Dunarea inot, meciurile de fotbal de la Stejaru cand el era Paliugca si eu Raducioiu,bataia si rasetele de la scoala cand il pedepsea invatatoarea,iarna cand radacina stejarului l-a facut sa fie ,,zambitor'',iernile pe deal cand ne dadeam cu sania,ziua cand ne-am intalnit intamplator in Herestrau.Daca cineva ne zicea in timpul copilarie noastre ca voi doi peste ani o sa va reintalniti in America si o sa traiti acolo,.eu probabil as fi ras si zis ca nu e posibil niciodata iar el sa dea D-zeu sa ai gura aurita.Dar uite ca destinul a facut ca noi azi sa fim aici.Nimic nu se compara sa vezi figura unui om pe care il stii de vreo 20 si ceva de ani atunci cand esti printre straini.Am pierdut noptii depanand amintirii,si gandindu-ne de unde am plecat si unde suntem acum.Si cum vara trecea,exact ca verile la Greci intr-o noapte ma trezeste un telefon....Am luat viza venim la tine.Erau ai mei parinti,ce nu ii vazusem de ani si jumate si care nu au stiut de plecarea mea in State pana cu patru zile inainte sa ma urc in avion.Si uite asa pe acelasi aeroport pe 22 septembrie mi-am revazut parintii.Am incercat sa fiu puternic dar nu m-am putut abtine in fata lacrimilor mamei mele.Au urmat 3 saptamani in care m-am linistit si am inteles ca nu este momentul unei intoarceri.Cred ca a fost prima data in viata cand am baut o bere cu tatal meu,ca de la barbat la barbat.Ultima vacanta in care am fost doar noi 3 sa fi fost acum vreo 12-14 ani.Un sentiment pe care nu l-am trait cam des pana acum,sa merg cu famila intr-o vacanta si pe care vreau sa il repet.Lacrimele mamei de la plecare mi-au rupt inima,dar din pacate inca nu ma pot intoarce,cine stie cand va veni momentul.O vara care mi-a adus linistie si pace si nu pot decat sa ii multumesc Lui.....Dumnezeu!